Spiritul Craciunului

Imi place modernismul ..si imi plac si traditiile in acelasi timp. Dar unde as putea incadra cersetoria moderna avand drept pretext traditiile?? Azi s-a deschis sezonul la “binefaceri”. La fiecare din cele 5 statii de metrou pe care le “vizitez” in drum spre munca, s-a urcat cate un echipaj de asa-zis colindatori. Sub deviza faceti zgomot nu muzica, au reusit sa distruga nervii celor care mergeau cu atata chef la munci astazi la 8 dimineata. Cam cum arata echipele de soc?

Echipa 1: 2 fetite dragutze foc, mici papusi Barbie, bagate la inaintare in vederea induiosarii mamelor (si nu se incadrau in tiparul clasic, ci erau imbracate frumos, nu erau “parasite), dupa care urma un mos (mosule, ce tanar esti) si un alt element care batea de zor intr-o toba, cand isi amintea sau cand se enerva mosul si-i tragea cate un pumn..tobei).

Echipa 2: 2 dre, un pic bronzate (ma intreb de unde erau oare), cu acelasi model clasic de par negru semi-decolorat in blond si jumatate de radacina nevopsita (sounds familiar?) care zdranganeau din niste triangle

Echipa 3: un alt mos plus “renul” muzicant

Echipa 4: alti 2 copilasi de aceasta data, erau in stilul celor vazuti prin metroaiele noastre, supervizati de ochiul agil al unui adult aflat mai in spate.

Incep sa ma simt ca un mic Scrooge! Daca asta e spiritul craciunului, prefer valentine’s!!

Oricum, Craciun Fericit tuturor!

Cultura de metrou

Eu care ma plangeam ca nu am timp sa citesc (decat la serviciu :P), am aflat ca exista si alte momente in care poti sa te dedici cititului. In metrou si mai ales de cand te extragi din metrou si pana la iesire, respectiv pe scarile plimbarete, iti poti imbogati oricand cultura. Si uneori, fiind atat de patruns(a) de stralucirea vreunei carti, trebuie sa te accesorizezi si cu o pereche de ochelari de soare. Si asa am aflat si unde-i punctul G al femeii!! In cap..sau pe cap... De multe ori langa G e si punctu' D.
Am inceput deja sa calculez cam in cat timp as citi o carte. Merg zilnic 5 statii de metrou, de la metrou la birou ar mai fi 5 minute de mers pe jos. La o frecventa de 1 pagina/2 minute, as reusi sa citesc aproximativ 5 pagini. La dus. Si alte 5 la intoarcere. Asta daca nu ma intrerupe cineva. Asadar avem 10 pagini pe zi.
Dar cu ce sa incep?

Cum ai putut?

Mentionez de la inceput ca postarea nu este creatie proprie..
http://jimwillis0.tripod.com/tiergarten/id21.html
http://www.beagle.ro/cum_ai_putut.php

Cum ai putut?

Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător și imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam confidențele și visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu mașina, ne opream să mâncăm împreună o înghețată (eu doar cornetul pentru că “înghețata era rea pentru cățeluși”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar și la mare…Cât moțăiam eu la soare în timp ce te așteptam să te întorci acasa la sfârșitul zilei!

Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă și în afara casei pentru că îți căutai un partener uman. Te așteptam cu rabdare și te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ți-am judecat niciodată deciziile și țopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Și m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soția ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), și totuși eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecțiunea și supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiți. Curând au apărut “puiuții umani” și eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioșia lor, mirosul și culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc așa cum îi îngrijeați voi… Doar că voi erați îngrijorați că aș putea să îi rănesc.Și îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cușca de câini. Numai eu știu cât îi iubeam! Și am devenit un“prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agățau de blana mea și mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioși urechile și îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, și le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aș fi apărat cu prețul vieții mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor și le ascultam preocupările și visele secrete. Așteptam răbdător la fereastră să aud mașina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel și le povesteai mandru despre mine. Au trecut câțiva ani și apoi le răspuneai doar “da” și schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.

Acum ti-e greu sa-mi faci capricii și te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreținerea mea.

Ți s-a oferit șansa să te muți cu serviciul în alt oraș. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că așa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu mașina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele și ai spus: “Știu că veți găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri și te-au privit cu tristețe. Știau destinul ce-l așteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecția pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viață. Tu m-ai mângâiat ușor pe cap evitându-mi privirea, și ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda și lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, așa cum aveam și eu una...

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu știai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauți altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”

Altfel, erau foarte drăguți cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cușca mea, mă uitam sperând că ești tu, că te-ai răzgândit, și că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguți care atrageau toată atenția, m-am retras într-un colț și am așteptat… La sfârșitul zilei am auzit pașii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârșitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniștită. M-a ridicat pe masă și în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ți fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Așa cum era normal pentru mine, am simțit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredințată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Știam acest lucru la fel cum știam atunci când fiind un cățeluș îți cunoșteam toate stările tale.

Mi-a pus cu grija un garou pe laba din față. I-am lins lacrima de pe mână, așa cum te lingeam și pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simțit înțepătura și lichidul rece împrăștiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am șoptit:
“Cum ai putut…?”

Probabil pentru că înțelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei și că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină și iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viață pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”

Nu îi era dresat ei, ci ție… Îți era adresat ție, bunul și iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Și la tine mă voi gândi și te voi aștepta mereu. Fie ca toți cei dragi ție să te iubească și să-ți fie loiali, cel puțin pe cât te-am iubit și ți-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…


Nota autorului

Dacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, așa cum mi-a adus și mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.
Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale și in cabinetele medicale veterinare.


Spuneți oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă și pe viață, că animalele merită toată dragostea și atenția noastră. Dacă nu îl poți îngriji, este de datoria ta să îi găsești altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteți găsi sfaturi bune în acest sens. Orice ființă vie este prețioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile și sprijină campaniile impotriva abandonului ființelor necuvântătoare.


Mulțumesc.
Jim Willis

Imaginarium

Azi ma simt satisfacuta. Somnoroasa dar satisfacuta. Intelectual. Am reusit intr-un final sa vad filmul "The imaginarium of doctor Parnassus". Pot sa spun doar ca este unul dintre cele mai bune filme vazute recent. La prima vedere este doar o fantezie fara inteles, insa daca reusesti sa citesti printre randuri si daca ai auzit de Faust, atunci merita vazut. Si dintre numele mai mult sau mai putin importante, se remarca Johnny Depp. Inca o data. Chiar daca nu eram un fan al sau, doar mi-au placut cateva filme..acum m-a convins. E bun domne’! E interesant sa-ti “amintesti” vazand filmul ca aproape in fiecare secunda a vietii faci o alegere. Si realizezi ca de obicei alegi calea usoara, doar pentru ca e mai simplu sa accepti tentatia care iti ofera satisfactie..de multe ori, doar de moment. Exista bineinteles si diavolul. Care diavol este unul modern..o placere sa faci “afaceri” cu el. Insa diavolul exista in fiecare din noi. Atunci cand facem o alegere, in mod inconstient facem un pact cu noi insine. Viata e o succesiune de pariuri la urma urmei. Intrebarea este pana unde putem merge pentru a ne atinge un anumit scop. Dar concluzia filmului este poate elementul cel mai important: suntem liberi! Noi suntem stapanii propriei fiinte, noi decidem, noi facem alegeri. Si iata cum postarea asta se leaga de cea dinainte. Numai ca atunci vorbeam despre dumnezeu..acum despre diavol. Doua laturi ale fiintei noastre, doua elemente care ne guverneaza pactul cu viata. Si ca sa nu inchei intr-o nota serioasa pot concluziona ca filmul este o explozie de culoare, o incantare vizuala si nu ar trebui pierdut. Si chiar daca l-am vazut la o ora inaintata, a reusit sa ma tina treaza si atenta..si asta inseamna ceva :P
Can you put a price on your dreams?

Sperante

Fiindca suntem in perioada in care la comanda devenim buni, draguti, umanitari, crestini si alte valori de-astea traditionale, eu m-am gandit sa fiu exact pe dos. O fi si din pricina catorva evenimente recente din viata mea. Azi am o problema cu dumnezeu. Nu, nu va fi un mail crestin-ortodox! Ma gandesc eu daca nu ar trebui sa mai fie updatata un pic religia asta. Acum cateva sute de ani (chiar si zeci), mergea sa spui ca daca nu tii post te bate doamne-doamne… dar pana si manipularea trebuie actualizata. Inca se mai poate lucra si cu ce-avem, dar … Sunt uimita cand aud oameni care pentru a se simti mai putini vinovati ca nu au reusit ceva, gasesc explicatia: “daca nu a vrut dzeu..”, sau daca toate merg prost, poti auzi sfaturi de o reala inteligenta: lasa, ca si daca nu realizezi tu, dzeu are un scop, te incearca, te… Logic ca dzeu are un scop, ca doar de-aia se afla in circulatie. Si nu ma refer la faptul ca toate actiunile mele sunt indrumate conform unui anumit scop! A da..si fenomenala fraza pe care o auzeam uneori cand mai lua nationala bataie: dzeu n-a fost roman. Pai se poate domne? Sa nu luati voi in nationala tocmai personajul principal? Ca doar el e ala care indruma piciorusul acrobatic si plin de gratie al atacatilor, el pazeste portarul care doarme fata in fata cu mingea! Da domne, uite de-aia nu-mi merge mie bine acum, pt ca dzeu are un plan..dar nu-mi fac griji, pentru ca daca o dau de tot in bara, nu e din cauza ca am luat eu decizii gresite, ci pentru ca asa a vrut el. Si uite cum constiinta mea doarme linistita, dzeu vegheaza pentru mine.

Cu maretul protector al cararilor incalcite ale existentelor, vine la pachet si un alt element, despre care inca nu sunt sigura daca e de bine sau de rau: speranta. De multe ori ne agatam de o idee, de o speranta crezand ca astfel “supravietuim”. Poate ca asa fac si eu acum.. insa din cate vad, sperand (poate in van) este mai rau decat daca ai accepta realitatea. Cati oameni nu traiesc cu speranta ca o persoana draga pierduta (sub o forma sau alta), de fapt inca exista, se afla, se gaseste. Ce este de fapt speranta asta? ne agatam ca fraierii de o idee, o umflam ca pe-un balon si cand la un moment dat balonul face poc, ne trezim intr-o stare mai urata decat daca am fi acceptat realitatea. Ma intreb…sa mai sper oare ca voi castiga la loto?

Soare

Bai ce soare era azi dimineata la 8 in metrou!!!Noroc ca avem ochelari!