Adopta un catel!

Adopta un catelus

duminică, 20 iunie 2010

E criza, breeeeee!!

Cica e criza! In fiecare zi o alta greva. Cred ca sunt liste de asteptare. Astazi sunt soferii de autobuze, maine functionarii de la posta, poimaine vanzatorii de la paine. Vinerea nu prea avem chef de mitinguri pentru ca e cald si parca e de preferat o bere si eventual o baie in mare decat sa te bati cu politia la patruj' de grade.
Metroul nu merge de 3 zile. De fapt nu..reformulez metroul nu a functionat in zilele de lucru. In weekend, da. De maine o luam de la capat.
Dar e soare, marea e in fata usii iar vacanta la doi pasi. Si-au mai inceput si meciurile. Cui ii mai pasa de criza?

duminică, 30 mai 2010

Hello again

Multumesc fanilor care mi-au solicitat cu atata caldura revenirea pe "scena" (da, da... mai ales tie, draga cristean.. in stilul tau unic, tandru si finutz :P)
In ultimul timp am fost mai preocupata sa supravietuiesc rascoalelor, revoltelor si revolutiilor din patria maslinilor. Ghinion de nesansa, dar lucrez chiar in centrul evenimentelor.. asa ca am experimentat live cum este sa alergi prin fum, gaze si molotoave. (aveam dreptate cand am spus ca viata "offline" e mai interesanta :P)
Iar acum, cand a venit randul vostru la astfel de evenimente... am realizat ca aici a venit vara )oare si acolo?).. si prefer sa-mi bronzez anumite parti esentiale decat sa stau pe langa laptoaca.
Dar pentru ca din cand in cand mai am caderi blogistice, o sa mai debitez.. stay tuned!

miercuri, 20 ianuarie 2010

Online

Azi am o mare problema cu siteurile de asa-zisa socializare si in special cu unul anume, devenit adevarat fenomen. In fiecare zi vad cupluri care se destrama pentru ca “ea” a primit prea multe comments la o poza, a adaugat un nou “prieten” sau in inboxul “lui” se afla mesaje indecente de la vreo terta participanta (mai mult sau mai putin virtual) in relatia de cuplu-triplu.

Asadar, lumea virtuala, ajuta sau distruge? Iti da ocazia sa cunosti cu usurinta multa lume, insa aceasta poate conduce la instabilitate si incertitudine. Totul poate sa inceapa asemeni unui joc (sau cu un joc la propriu), apoi devine o competitie (in special intre domnisoarele cu tendinte de vedetism-sa vedem cine isi face cei mai multi prieteni) si in final-dependenta. Asemeni participantilor la sedintele AA, pot sa declar ca am trecut mai mult sau mai putin prin etapele de mai sus (mai putin partea cu adunatul de prieteni, intrucat nu mi-a permis timpul :P). Insa in ultimul timp am vazut mai mult partile rele ale socializarii virtuale. Un cuplu de prieteni s-a despartit dupa 2 ani pentru ca din “greseala”, el a vazut niste mailuri care l-au facut sa aiba dubii privind fidelitatea prietenei. Iar acum amandoi sunt niste zombie dorindu-si sa reia povestea insa fiind impiedicati de incertitudine. Altii isi pierd increderea deoarece vad ca persoana X posteaza pe wall-ul “lui/ei” declaratii, aluzii, comentarii. Si incepi sa te intrebi unde a fost intr-o seara in urma cu 3 luni cand nu ti-a raspuns la telefon. Devine o adevarata tragedie in cazul in care cei 2 nu sunt din acelasi oras iar X se afla aproape de “el/ea”. Situatia se complica atunci cand apar setarile “jmechere” care ascund un profil si realizezi ca de fapt partenerul te-a mintit cand a spus ca a intrerupt orice legatura cu X. Probabil este in natura umana sa se profite de ocazii daca exista si atunci.. cat este de binevenit un astfel de sistem care faciliteaza socializarea? Putem vorbi despre liberul arbitru, despre calitatea si cantitatea sentimentelor care exista in lumea reala, insa indiferent de ce parte ne aflam, nu putem ignora ca lumea virtuala are un impact puternic.

Eu voi lua o pauza si ma intorc in lumea reala (asa voi gasi mai multe subiecte despre care sa aberez in blog :P). Poate ca e mai bine sa am incredere in prietenul din dotare sau pur si simplu sa ignor. Incep sa cred ca uneori sunt mai ferciti cei care nu sunt atat de informati… si mai ales cei care prefera o cafea aburinda in locul unor declaratii virtuale.

vineri, 15 ianuarie 2010

Back

Teoretic am reintrat in ritm. A durat ceva timp sa ma dezmeticesc dupa sarbatori :P

Ca orice roman plecat si dus in acelasi timp, m-am intors pe planeta cozonacilor. Si am petrecut in stilul clasic, insa fara a ajunge asa cum cere traditia contemporana la spital din cauza de excese. Am reusit sa ma odihnesc chiar mai mult decat am prevazut si aceasta multumita (nu, nu o sa spun din cauza) "prietenilor". Cei mai apropiati au fost din nefericire plecati, iar cei care imi simt lipsa cand nu sunt tara, au reactionat ca de obicei. Au stat pe invisible, au realizat ca e prea frig ca sa iasa din colibe iar femelele au mai putut folosi si-un alt motiv tipic. Si nefiind prima data, am luat decizia epocala de a nu ma mai obosi sa anunt pe nimeni cand mai trec prin tara. A da..si mai si adusesem cadouri si prajituri :P Dar ignorand aceste aspecte, concediul per total a fost binevenit.

Si am revenit la realitate..din fericire saptamana muncitoreasca a inceput avand o zi libera la mijlocul ei (de-aia imi place mie in strainataturi..au mai multe zile libere :P). Mi-am reamintit cum e sa te trezesti la 7 si sa alergi cu ochii inchisi in cautarea cafelei, mi-am amintit ce colegi minunati am (da, da..ma minunez zilnic cand observ anumite reactii) si am inceput iar sa sper ca voi castiga la loto. Cine-mi da niste numere? :P

joi, 24 decembrie 2009

Spiritul Craciunului

Imi place modernismul ..si imi plac si traditiile in acelasi timp. Dar unde as putea incadra cersetoria moderna avand drept pretext traditiile?? Azi s-a deschis sezonul la “binefaceri”. La fiecare din cele 5 statii de metrou pe care le “vizitez” in drum spre munca, s-a urcat cate un echipaj de asa-zis colindatori. Sub deviza faceti zgomot nu muzica, au reusit sa distruga nervii celor care mergeau cu atata chef la munci astazi la 8 dimineata. Cam cum arata echipele de soc?

Echipa 1: 2 fetite dragutze foc, mici papusi Barbie, bagate la inaintare in vederea induiosarii mamelor (si nu se incadrau in tiparul clasic, ci erau imbracate frumos, nu erau “parasite), dupa care urma un mos (mosule, ce tanar esti) si un alt element care batea de zor intr-o toba, cand isi amintea sau cand se enerva mosul si-i tragea cate un pumn..tobei).

Echipa 2: 2 dre, un pic bronzate (ma intreb de unde erau oare), cu acelasi model clasic de par negru semi-decolorat in blond si jumatate de radacina nevopsita (sounds familiar?) care zdranganeau din niste triangle

Echipa 3: un alt mos plus “renul” muzicant

Echipa 4: alti 2 copilasi de aceasta data, erau in stilul celor vazuti prin metroaiele noastre, supervizati de ochiul agil al unui adult aflat mai in spate.

Incep sa ma simt ca un mic Scrooge! Daca asta e spiritul craciunului, prefer valentine’s!!

Oricum, Craciun Fericit tuturor!

vineri, 18 decembrie 2009

Cultura de metrou

Eu care ma plangeam ca nu am timp sa citesc (decat la serviciu :P), am aflat ca exista si alte momente in care poti sa te dedici cititului. In metrou si mai ales de cand te extragi din metrou si pana la iesire, respectiv pe scarile plimbarete, iti poti imbogati oricand cultura. Si uneori, fiind atat de patruns(a) de stralucirea vreunei carti, trebuie sa te accesorizezi si cu o pereche de ochelari de soare. Si asa am aflat si unde-i punctul G al femeii!! In cap..sau pe cap... De multe ori langa G e si punctu' D.
Am inceput deja sa calculez cam in cat timp as citi o carte. Merg zilnic 5 statii de metrou, de la metrou la birou ar mai fi 5 minute de mers pe jos. La o frecventa de 1 pagina/2 minute, as reusi sa citesc aproximativ 5 pagini. La dus. Si alte 5 la intoarcere. Asta daca nu ma intrerupe cineva. Asadar avem 10 pagini pe zi.
Dar cu ce sa incep?

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Cum ai putut?

Mentionez de la inceput ca postarea nu este creatie proprie..
http://jimwillis0.tripod.com/tiergarten/id21.html
http://www.beagle.ro/cum_ai_putut.php

Cum ai putut?

Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător și imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam confidențele și visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu mașina, ne opream să mâncăm împreună o înghețată (eu doar cornetul pentru că “înghețata era rea pentru cățeluși”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar și la mare…Cât moțăiam eu la soare în timp ce te așteptam să te întorci acasa la sfârșitul zilei!

Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă și în afara casei pentru că îți căutai un partener uman. Te așteptam cu rabdare și te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ți-am judecat niciodată deciziile și țopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Și m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soția ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), și totuși eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecțiunea și supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiți. Curând au apărut “puiuții umani” și eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioșia lor, mirosul și culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc așa cum îi îngrijeați voi… Doar că voi erați îngrijorați că aș putea să îi rănesc.Și îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cușca de câini. Numai eu știu cât îi iubeam! Și am devenit un“prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agățau de blana mea și mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioși urechile și îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, și le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aș fi apărat cu prețul vieții mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor și le ascultam preocupările și visele secrete. Așteptam răbdător la fereastră să aud mașina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel și le povesteai mandru despre mine. Au trecut câțiva ani și apoi le răspuneai doar “da” și schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.

Acum ti-e greu sa-mi faci capricii și te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreținerea mea.

Ți s-a oferit șansa să te muți cu serviciul în alt oraș. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că așa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu mașina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele și ai spus: “Știu că veți găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri și te-au privit cu tristețe. Știau destinul ce-l așteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecția pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viață. Tu m-ai mângâiat ușor pe cap evitându-mi privirea, și ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda și lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, așa cum aveam și eu una...

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu știai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauți altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”

Altfel, erau foarte drăguți cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cușca mea, mă uitam sperând că ești tu, că te-ai răzgândit, și că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguți care atrageau toată atenția, m-am retras într-un colț și am așteptat… La sfârșitul zilei am auzit pașii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârșitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniștită. M-a ridicat pe masă și în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ți fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Așa cum era normal pentru mine, am simțit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredințată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Știam acest lucru la fel cum știam atunci când fiind un cățeluș îți cunoșteam toate stările tale.

Mi-a pus cu grija un garou pe laba din față. I-am lins lacrima de pe mână, așa cum te lingeam și pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simțit înțepătura și lichidul rece împrăștiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am șoptit:
“Cum ai putut…?”

Probabil pentru că înțelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei și că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină și iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viață pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”

Nu îi era dresat ei, ci ție… Îți era adresat ție, bunul și iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Și la tine mă voi gândi și te voi aștepta mereu. Fie ca toți cei dragi ție să te iubească și să-ți fie loiali, cel puțin pe cât te-am iubit și ți-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…


Nota autorului

Dacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, așa cum mi-a adus și mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.
Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale și in cabinetele medicale veterinare.


Spuneți oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă și pe viață, că animalele merită toată dragostea și atenția noastră. Dacă nu îl poți îngriji, este de datoria ta să îi găsești altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteți găsi sfaturi bune în acest sens. Orice ființă vie este prețioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile și sprijină campaniile impotriva abandonului ființelor necuvântătoare.


Mulțumesc.
Jim Willis